Ipohondria este o tulburare psihică somatoformă. Se manifesta prin preocupare constantă față de starea propriei sănătăți, suspiciuni persistente cu privire la prezenta unei boli grave, incurabile sau mortale. Plângerile unui pacient cu ipocondrie sunt de obicei concentrate în jurul unuia sau două organe și sisteme, în timp ce evaluarea severității stării lor și a gradului de convingere în prezența unei anumite boli se schimbă constant.
Potrivit unor cercetători, pacienții cu ipohondrie reprezintă 14% din numărul total al pacienților care caută ajutor în instituțiile medicale generale. Opiniile despre prevalența ipohondriei în rândul bărbaților și femeilor diferă.
Unii experți susțin că bărbații sunt mai susceptibili de a suferi de această tulburare, în timp ce alții cred că boala afectează la fel de des ambele sexe. La bărbați, ipohondria se dezvoltă de obicei după 30 de ani, la femei – după 40 de ani. La jumătate dintre pacienți, tulburarea devine cronică. Ipohondria este tratată de către psihologi clinici, psihoterapeuți și psihiatri.
Cauzele ipohondriei
Profesioniștii din domeniul sănătății mintale identifică mai multe cauze ale ipohondriei. Printre factorii endogeni care provoacă dezvoltarea ipocondriei, se numără trăsăturile ereditare de caracter și personalitate:
- suspiciune,
- impresionabilitate excesivă,
- anxietate,
- hipersensibilitate.
Se presupune că o interpretare particulară a semnalelor corporale este de o anumită importanță – o caracteristică tuturor tipurilor de tulburări somatoforme. Pacienții cu ipohondrie și alte tulburări similare percep semnalele neutre normale de la diferite organe și sisteme ca fiind patologice (de exemplu, ca durere), totuși, cu ce se leagă această interpretare – cu disfuncția creierului sau cu o schimbare a sensibilității nervilor periferici – rămâne neclar.
Ca factori exogeni care cauzează dezvoltarea ipohondriei, psihologii consideră îngrijorarea excesivă a părinților cu privire la bunăstarea copilului și bolile severe sau de lungă durată la o vârstă fragedă. O amenințare reală sau imaginară la adresa propriei sănătăți încurajează pacientul care suferă de ipohondrie să manifeste o atenție sporită față de senzațiile sale corporale, iar credința în propria morbiditate creează un teren fertil pentru formarea unei „poziții bolnave”. O persoană care este convinsă de slăbirea sănătății sale caută involuntar o boală în sine, iar acest lucru poate provoca experiențe ipohondrice.
Un anumit rol în dezvoltarea ipohondriei îl joacă stresul acut, situațiile traumatice cronice, depresia și tulburările psihice nevrotice. Din cauza epuizării mentale și emoționale, vulnerabilitatea psihicului crește. Atenția unui pacient cu ipohondrie începe să se fixeze aleatoriu pe diverse semnale externe și interne nesemnificative. O atenție sporită la activitatea organelor interne încalcă autonomia funcțiilor fiziologice, apar tulburări vegetative și somatice, pe care pacientul le interpretează ca semne ale unei boli grave.
Experții consideră că ipohondria este un instinct de autoconservare ascuțit patologic, una dintre manifestările fricii de moarte. S-a stabilit că pacienții cu ipohondrie, atunci când este depistată o boală somatică reală, acordă mai puțină atenție unei astfel de boli decât experiențelor lor ipohondrice, percepând uneori o patologie reală ca fiind nesemnificativă.
Simptome de ipohondrie
Pacienții cu ipohondrie se plâng de durere și disconfort în zona diferitor organe. Adesea ei numesc direct presupusa boală somatică sau într-un mod obișnuit încearcă să atragă atenția medicului asupra posibilității de a dezvolta o anumită boală. În același timp, gradul de convingere în prezența unei anumite boli variază de la o întâlnire la alta. Pacienții care suferă de ipocondrie pot „sări” de la o boală la alta, mai des într-un organ sau sistem (de exemplu, la o întâlnire anterioară, pacientul era îngrijorat de cancerul de stomac, iar acum este înclinat spre diagnosticul de ulcer peptic), mai rar are loc o „migrare” a senzațiilor dureroase.
Cel mai adesea, temerile pacienților cu ipohondrie sunt asociate cu starea sistemului cardiovascular, a sistemului genito-urinar, a tractului gastrointestinal și a creierului. Unii pacienți care suferă de ipohondrie sunt îngrijorați de posibila prezență a bolilor infecțioase: HIV, hepatită etc. Încercările medicului de a descuraja pacientul provoacă o reacție negativă pronunțată.
Plângerile pacienților care suferă de ipohondrie sunt deosebite și nu se încadrează în tabloul clinic al unei anumite boli somatice. Pacienții cu ipohondrie observă adesea prezența paresteziei: o senzație de furnicături, amorțeală. Al doilea loc în prevalență în ipohondrie este ocupat de psihologie – durere care nu este asociată cu patologia niciunui organ. Senestalgia este posibilă – senzații de durere neobișnuite, uneori bizare: arsură, răsucire, împușcare, tragere etc. Uneori, cu ipohondrie, se observă senestopatii – senzații greu de descris, dar foarte neplăcute, greu de asociat cu activitatea unui organ. În plus, pacienții se plâng adesea de stare generală de rău, de un sentiment de suferință somatică vagă, dar globală.
Ipocondria afectează caracterul pacienților și relația acestora cu ceilalți. Pacienții devin egoiști, se concentrează pe deplin pe senzațiile lor dureroase și pe experiențele emoționale. Ei interpretează atitudinea calmă a celorlalți față de starea lor ca un semn de insensibilitate. Posibile acuzații la adresa celor dragi. Alte interese devin nesemnificative. Pacienții cu ipohondrie, sincer convinși de prezența unei boli grave, își cheltuiesc toată energia pentru păstrarea „rămășițelor propriei sănătăți”, acest lucru provoacă o întrerupere a relațiilor apropiate, probleme la locul de muncă, o scădere a numărului de contacte sociale, etc.
Diagnosticul și tratamentul ipohondriei
Diagnosticul se stabilește pe baza plângerilor pacientului, a anamnezei bolii, a datelor din studii suplimentare și a concluziilor medicilor generaliști. În procesul de diagnosticare, în funcție de plângerile formulate, pacienții care suferă de ipohondrie sunt îndrumați către un medic generalist, cardiolog, neurolog, gastroenterolog, oncolog, endocrinolog și alți specialiști. Pot fi necesare teste de sânge și urină, ECG, radiografie toracică, RMN cerebral, ecografie a organelor interne și alte teste. După excluderea patologiei somatice, ipohondria se diferențiază de alte tulburări psihice: depresie, tulburare somatică, schizofrenie, tulburări delirante, tulburarea de panică și tulburarea de anxietate generalizată.
În funcție de severitatea ipohondriei, tratamentul poate fi efectuat atât în ambulatoriu, cât și în spital. Principalul tratament pentru ipohondrie este psihoterapia. Psihoterapia rațională este folosită pentru a corecta convingerile eronate. În prezența problemelor familiale, a situațiilor psihotraumatice acute și a conflictelor interne cronice, se utilizează terapia gestalt, terapia psihanalitică, terapia familială și alte tehnici. În tratamentul ipohondriei, este important să se asigure că pacientul are un contact constant cu un medic generalist, deoarece utilizarea unui număr mare de specialiști creează un mediu favorabil manipulării.
Datorită riscului ridicat de a dezvolta dependență și posibilelor temeri cu privire la prezența unei patologii somatice severe, pe care medicii le-ar ascunde pacientului cu ipohondrie, utilizarea medicamentelor pentru această patologie este limitată. Cu depresie și tulburări nevrotice concomitente, se prescriu tranchilizante și antidepresive. În schizofrenie se folosesc neuroleptice. Dacă este necesar, în regimul de terapie medicamentoasă sunt incluse beta-blocante, medicamente nootrope, stabilizatori ai dispoziției și stabilizatori vegetativi. Prognosticul depinde de severitatea ipohondriei și de prezența tulburărilor psihice concomitente.